Lasa in urma iluziile de ieri si renasti pentru a-ti trai viziunea...

Judecându-i pe altii....

O biserică avea nevoie de un pastor. Unul din membrii comitetului de conducere al bisericii şi-a propus să afle ce fel de pastor îşi doreau colegii săi. De aceea, el a scris o scrisoare, pretinzând că aceasta a venit din partea unui pretendent la funcţia vacantă, şi le-a citit-o colegilor săi:

„Domnilor,

Înţeleg că aveţi un post liber. Doresc să îmi depun cu această ocazie cererea de ocupare a postului. Deţin numeroase calificări pe care cred că le-aţi aprecia mult. Am fost binecuvântat cu darul predicării şi am avut succes ca scriitor. Mulţi oameni care mă cunosc afirmă că sunt un bun organizator. Am fost lider în multe locuri în care am lucrat.

Desigur, mi-au fost reproşate şi diferite defecte. Am peste 50 de ani, dar nu am predicat niciodată în acelaşi loc timp de mai mult de trei ani. De câteva ori am fost nevoit să părăsesc oraşul, după ce predicile mele au provocat tulburări şi revolte în masă. Trebuie să recunosc că am fost închis de trei sau de patru ori, deşi nu consider că am făcut ceva rău. Starea mea de sănătate nu este foarte bună, dar cred că mai o vreme de trăit. De-a lungul timpului, am fost implicat în diferite activităţi comerciale, care m-au ajutat să supravieţuiesc din punct de vedere financiar. Bisericile în care am predicat până acum au fost de regulă mici, deşi erau situate în oraşe mari.

Nu m-am înţeles prea bine cu liderii religioşi din oraşele în care am predicat. De fapt, unii dintre aceştia chiar m-au ameninţat, m-au atacat în justiţie sau m-au agresat fizic.
Memoria mea nu este foarte bună. I-am uitat complet pe mulţi oameni pe care i-am botezat. Totuşi, dacă mă veţi angaja, voi face tot ce îmi va sta în puteri pentru a deservi comunitatea voastră religioasă, chiar dacă voi fi nevoit să muncesc pentru a-mi câştiga traiul”.

După ce le-a citit această scrisoare, membrul comitetului bisericesc şi-a întrebat colegii dacă erau interesaţi de cel care a scris-o. Aceştia i-au răspuns la unison că persoana respectivă nu era potrivită pentru biserica lor. Nu numai că nu erau interesaţi de un pastor cu sănătatea precară, orgolios, generator de necazuri, cu memoria şubredă, şi peste toate, fost puşcăriaş, dar s-au simţit chiar insultaţi de cererea acestuia de angajare.

Membrii comitetului l-au întrebat atunci pe colegul lor care era numele celui care a depus cererea. Acesta le-a răspuns: „APOSTOLUL PAVEL”.

LUCRURILE MICI

În toate timpurile, în toate colţurile lumii, omul a căutat în diverse feluri fericirea. Pentru unii aceasta s-a tradus în a avea mai mulţi bani, mai multe case sau o poziţie socială importantă, pentru alţii, s-a tradus în avea mai multă cunoaştere sau pace interioară. Nici vremurile de acum nu se deosebesc în această privinţă, doar obiectul dorinţelor este mai diversificat: acum oamenii îşi doresc maşină, haine de firmă, aparate electronice sofisticate, concedii de lux, etc.

Nimic rău în a-ţi dori o viaţă mai confortabilă sau înconjurată de mai multă frumuseţe. Problema apare atunci când noi ne condiţionăm fericirea de dobândirea acestor lucruri. Când ne închipuim că nu putem fi mulţumiţi, fericiţi şi împliniţi decât dacă şi când le vom avea. Şi ce se întâmplă dacă aceste lucruri nu vor veni niciodată sau nu suficient de repede pe cât ne-am dori? Aceasta va da naştere la tristeţe, frustrare, suferinţă.

Şi în timp ce noi ne rezervăm bucuria şi mulţumirea pentru acel moment din viitor, viaţa trece pe lângă noi desfăşurând o multitudine de lucruri încântătoare, pe care noi nu le mai băgăm în seamă. Deprinşi să le ignorăm, orbiţi fiind de ţelurile noastre mari, lucrurile mici se află totuşi în jurul nostru, ascunzând mici comori de fericire, şi uneori chiar cheia către împlinirea visurilor noastre.

Paiul cu noroc

Se spune că în urmă cu mulţi, mulţi ani, trăia în Japonia un om foarte sărac. Ce nu încercase ca să scape de sărăcie! Dar în zadar, toate îi mergeau anapoda. Într-o zi se hotărî să meargă la templul zeiţei Kannon (- zeiţa compasiunii, care de multe ori răspundea rugăminţilor arătându-se în vis, n.a). Ajuns acolo, începu să se roage cu foc:
- Ajută-mă, milostivă zeiţă, îndură-te de mine! Dăruieşte-mi o fărâmă de noroc!

Se rugă astfel de dimineaţa până seara, iar nopţile şi le petrecea tot acolo, în templu, dar zeiţa nu-i dădu nici un semn de bunăvoinţă, nici nu i se arătă în vis. Flăcăul nu se dădu bătut, ci rămase acolo mai departe, chiar dacă i se terminară merindele şi nu mai avu nici un ban în pungă. Băgând de seamă că stă flămând, călugării de la templu îşi împărţiră mâncarea cu el şi trecură astfel multe zile. Până la urmă, într-o noapte avu visul după care tânjise. Zeiţa Kannon îi apăru şi îi spuse:
- Ai izbutit să mă înduioşezi cu rugăminţile tale şi un grăunte de noroc am şi eu dreptul să îţi dăruiesc. Dacă îl vei irosi prosteşte, va fi numai din vina ta. Ascultă aşadar cu luare aminte: cel dintâi lucru pe care vei pune mâna în zori, la ieşirea din templu, acela va fi norocul tău şi altul nu vei mai căpăta.

Când se trezi, flăcăul simţi că nu mai are puterea să aştepte, că trebuie să înşface neîntârziat norocul cel mult râvnit. Fugi afară din templu, dar de grăbit ce era, se împiedică de pietrele pragului şi căzu cât era de lung, cu faţa şi mâinile în ţărână. Ridicându-se de jos, mare îi fu mirarea văzând că ţine strâns în mână un fir de pai. Amărât, plecă mai departe, dar totuşi se hotărî să nu arunce paiul.

Plecă el spre capitală şi cum era o zi caldă de vară, un bondar uriaş ivit din senin îi tot dădea târcoale. Ca să-şi mai alunge mâhnirea şi urâtul, flăcăul prinse bondarul şi îl legă cu o aţă de paiul lui. Gângania bâzâia şi se rotea de mama focului în jurul paiului, iar flăcăul păşea vesel.

Deodată pe drum se arătă o trăsurică frumoasă, în jurul căreia mergeau câţiva slujitori. În trăsură se afla o femeie cu copilul ei, care se cam plictisise şi privea abătut prin despicătura perdelelor. Văzând bondarul care se zbuciuma legat de pai începu să strige:
- Vreau jucăria!Daţi-mi jucăria aceea!
Unul dintre slujitori se apropie de flăcău şi ceru paiul pentru copil.
- Paiul acesta nu este un pai oarecare, ci mi l-a dăruit însăşi zeiţa Kannon. Dar cum nu se cade să dezamăgesc un copil, luaţi-l.
Femeia care auzise totul, îi mulţumi şi îi dărui trei portocale în schimbul paiului.

Flăcăul porni mai departe, în timp ce căldura se înteţea tot mai tare. Deodată, la marginea drumului vede culcată o tânără femeie în jurul căreia se foiau zăpăcite câteva slugi, văicărindu-se:
- Nenorocire! stăpânei i s-a făcut rău de sete! Moare de sete! Hei, flăcăule, nu ştii un izvor prin preajmă?Izvorul era departe, aşa că flăcăul stoarse portocalele şi le dădu să bea femeii. Aceasta îşi veni în simţire şi drept mulţumire, fiindcă altceva nu avea la ea, îi dărui flăcăului trei suluri de pânză. Acesta le puse la brâu şi plecă mai departe plin de voie bună.

Când să se întunece, văzu venind spre el un samurai călare pe un cal focos, urmat de slujitorul său. Chiar în clipa când samuraiul ajunse în dreptul flăcăului, armăsarul cel falnic se prăbuşi ca lovit de trăsnet. Îndurerat, samuraiul încălecă pe calul slujitorului şi, poruncindu-i acestuia să rămână lângă animalul căzut până când îşi va da sufletul, pieri în zare. Slujitorul cugetă cu voce tare:
- Sărmanul animal, nu a fost în stare să reziste la osteneala unui drum atât de lung... Măcar de-aş găsi pe cineva să-i vând pielea, fie şi pe-o nimica toată.

Flăcăul se apropie şi-i oferi un sul de pânză trainică, iar slujitorul se învoi, dând fuga să-şi ajungă din urmă stăpânul. Flăcăul nu mai putea de bucurie: „Iată că nici nu a trecut ziua şi paiul s-a schimbat într-un armăsar. Nu se poate să nu-şi revină el până la urmă.” Într-adevăr, după o vreme, stropit cu apă, armăsarul zvâcni şi deschise ochii. Flăcăul îl puse binişor pe picioare şi trăgându-l în pădure, îl legă de un copac, apoi se duse în satul din apropiere unde cumpără în schimbul celorlalte suluri de pânză ovăz, fân şi o şa ieftină. Timp de trei zile îngriji armăsarul până ce acesta se înzdrăveni de ajuns, apoi încălecă şi plecă în galop la adăpostul umbrelor nopţii.

Dimineaţa ajunse la marginea oraşului. În ograda unei case văzu forfotă mare, oameni care legau boccele, cărau lucruri de colo colo. Flăcăul înţelese că stăpânul casei şi familia lui se pregăteau pentru un drum lung, aşa că opri calul la poartă.
- Ascultă, om bun, nu ai avea nevoie de un căluţ ca acesta?
Gospodarul ieşi în prag:
- O, ce frumuseţe de cal! Bucuros l-aş lua, dar mi-s banii număraţi. Dacă te învoieşti însă, îţi dau în schimb ogorul meu de orez. Iar pe deasupra, poţi să locuieşti în casa mea până mă voi întoarce eu de la drum, fiindcă tot rămâne pustie. Iar de-o fi cumva să mă prăpădesc pe drum, stăpâneşte-o sănătos pentru totdeauna.

Târgul se încheie repede. În aceeaşi zi stăpânul porni cu toţi ai săi spre ţinuturile îndepărtate de la Soare Răsare. Trecu un an, trecu al doilea, trecu al treilea... Omul nu se mai întoarse din călătorie. Şi casa şi ogorul rămaseră în stăpânirea flăcăului. De-atunci el duse un trai îmbelşugat muncind pământul cu sârguinţă şi pricepere. Iar mai târziu, când îmbătrânise, le spunea adesea nepoţilor săi:
- Celui încrezător şi tare îi ajunge şi un pai ca să dobândească fericirea...

Change is the Prelude to Growth

LECŢIE PRACTICĂ DESPRE LEGEA ATRACŢIEI

„Există trei tipuri de oameni în această lume: cei care fac să se întâmple lucrurile, cei care privesc cum se petrec lucrurile şi cei care se întreabă ce s-a întâmplat. Tu decizi cărei categorii vrei să îi aparţii.” – Mary Kay Ash

Săptămâna trecută am fost împreună cu nişte prieteni la Paradisul Acvatic. Cei care locuiesc în Braşov ştiu probabil că este un complex cu mai multe piscine, acoperite şi descoperite, cu trei saune şi tobogane cu apă, jacuzzi, terasă, spa, etc. Una dintre atracţii este Grota. Este o încăpere unde se află un bazin în care te poţi întinde confortabil în apa caldă de mică adâncime, cufundată în penumbră, unde pe pereţi se află nişte spoturi luminoase ce îşi schimbă culoarea şi care luminează alternativ tavanul în care se află alte beculeţe mici, ce îşi schimbă şi ele pe rând culorile. Se aude doar zgomot de valuri şi o muzică liniştitoare, în timp ce pe tavan se proiectează poze din natură. Este, aşadar, un loc plăcut şi relaxant, în care se recomandă – printr-un afiş postat pe uşă - liniştea.

Desigur că, fiind un loc atrăgător, acolo intră şi copiii şi oameni care consideră nimerit să-şi împărtăşească în gura mare impresiile şi gândurile, astfel încât uneori îţi vine să îi întrebi dacă ştiu să citească sau dacă binevoiesc să ia în seamă afişul de la intrare.

La fel s-a petrecut şi de această dată când am intrat în grotă – soarele intrase în nori şi bătea vântul afară, aşa că am vrut să mă încălzesc şi să mă relaxez, fără să trebuiască să înot. Când intru, bazinul din grotă aproape plin cu adolescenţi. Bucuroşi şi degajaţi fac comentarii suficient de tare încât să nici nu se mai audă muzica. Brr... prima reacţie: mă crispez - unde e liniştea după care tânjeam? Nu zău, păcat de ambianţă, puteţi face asta în oricare bazin, că ceea ce vă spuneţi oricum nu are legătură cu circumstanţele.

Şi atunci am avut momentul de inspiraţie. OK, dacă iau în consideraţie legea atracţiei, trebuie să mă focalizez pe ceea ce doresc, nu pe lucrurile care îmi displac. Respir profund şi caut în mine liniştea şi interiorizarea. Deşi e zgomot în jur, o găsesc undeva în mine, şi din acel loc de pace „fac apel” la locul de pace şi armonie din fiinţa celor care vorbesc tare. Ca o chemare din partea zonei de armonie din mine, către zona de armonie din ei. Băieţii mai râd vreo 2-3 minute, apoi se decid să iasă. Unul câte unul, se strecoară afara şi în grotă se lasă liniştea. Uluitor! Nu mă aşteptam să obţin rezultate atât de rapid!Timp de cel puţin 15 minute rămân singură în grotă, bucurându-mă de pace.

Pe urmă se deschide uşa – privesc şi mă întreb ce mai urmează, doar complexul este destul de plin, e chiar de mirare că nu a venit nimeni atâta vreme în grotă. Şi iată cum intră două cupluri, se întind în bazin şi urmăresc imaginile proiectate pe tavan. Niciun cuvânt, nicio exclamaţie. Uşa se deschide din nou, şi alţi oameni intră, în aceeaşi linişte în care se aude doar clipocitul apei şi susurul muzicii. Mai rămân încă 20 de minute şi ies împăcată, lăsând în urmă o oază de pace şi armonie...

Cand o usa se inchide...

Musca

Eliberarea de frica

Privind cu sufletul

„Iată secretul meu. Este foarte simplu: numai cu inima putem vedea aşa cum trebuie. Esenţialul este invizibil pentru ochi.” - Antoine de Saint Exupéry – Micul prinţ

Se spune că demult, era o mănăstire într-un loc foarte frumos. Dar deşi era înconjurată de păduri bogate, la poalele unui munte maiestuos, deşi avea o biserică frumoasă, mănăstirea începuse de ceva vreme să-şi piardă din faimă. Din nu se ştie ce motiv, oamenii au încetat să ceară să mai fie primiţi aici, astfel încât numărul călugărilor s-a tot împuţinat cu timpul, iar cei rămaşi au început să se certe şi să se pizmuiască fără încetare, învinuindu-se de te miri ce. Pacea şi iubirea dispăruse cu totul din mijlocul lor.

Într-o zi, nemaiputând răbda această stare, stareţul mănăstirii se urcă în munte, unde îşi avea sălaşul un pustnic bătrân şi înţelept. Pe poteci sălbăticite şi neumblate, într-o tăcere de început de lume, a ajuns stareţul în cele din urmă la peştera unde se afla bătrânul şi şi-a vărsat tot amarul. Bătrânul l-a ascultat în linişte, fără să rostească nici un cuvânt, iar când stareţul termină, tăcu îndelung. Apoi, privindu-l cu ochii săi pătrunzători îi spuse:

„Îmi spui că fraţii se ceartă şi se pizmuiesc tot timpul? Iar eu îţi spun ceva doar pentru urechile tale: unul dintre voi este însuşi Domnul nostru Isus, întrupat. Gândeşte-te la asta şi vei găsi răspunsul la frământările tale.”

Şi se închise din nou în muţenie.

Stareţul se întoarse, şi mai măcinat de gânduri ca înainte. „Oare cine o fi Domnul nostru Isus ascuns printre noi? Să fie fratele Miron? Că el este foarte umil şi blând din fire. Sau poate fratele Gherasim, că lui îi este dragă rugăciunea şi postul. Sau poate…”

Şi ajungând acasă, unde fu întâmpinat de ajutorul său, nu se putu stăpâni şi-i spuse cuvintele pustnicului. Acum erau doi care se frământau. Iar ajutorul stareţului spuse în mare taină prietenului său de suflet aceste cuvinte uimitoare, iar acesta mai departe, şi uite aşa se întinse zvonul în toată mănăstirea.

Acum călugării se priveau pe furiş şi se întrebau care din ei o fi oare Isus întrupat…Însă ceva se schimbă în purtarea lor unul faţă de celălalt. Nu se mai certau şi nu se mai pizmuiau. Oare cum ar fi fost să se certe cu Domnul Isus? Nu se putea una ca asta. Încetară să se mai ponegrească. Începură să se ajute unul pe celălalt. Să-şi spună vorbe bune. Să fie îngăduitori şi iertători. Să se roage mai mult, mai fierbinte.

Oamenii care trecură pe acolo fură încântaţi de căldura şi pacea care domnea în acea comunitate şi duseră vorba mai departe. Din ce în ce mai multă lume veni să se roage aici, şi încetul cu încetul, reveni prosperitatea. Apărură din nou aspiranţi care cereau să fie primiţi în rândul călugărilor şi faima acestui aşezământ sfânt începu din nou să crească. Şi aşa rămase, căci călugării îşi treceau din generaţie în generaţie cuvintele pustnicului…


„Semnificaţia lucrurilor nu se află în ele însele, ci in atitudinea noastră faţă de ele.” - Antoine de Saint Exupéry – Citadela

Adesea ne plângem de ceilalţi. Refuzul lor de a ne face pe plac sau de a se încadra în tiparele noastre mentale stârneşte în noi reacţii puternice de respingere. Începem să le negăm meritele şi să le scoatem în evidenţă doar defectele – reale sau imaginare. Relaţiile se răcesc şi căldura este înlocuită de judecata necruţătoare, uneori chiar răutăcioasă. Ne oglindim în ceilalţi şi atunci defectele noastre pe care le regăsim în ei ni se par intolerabile. Ei vor proceda la fel şi iată cum, pe nesimţite, distanţa dintre suflete creşte.

Fizica cuantică spune că atunci când privim ceva, obiectul atenţiei noastre este şi el schimbat. Nu numai că ne creăm singuri propria realitate prin modul în care alegem să vedem doar anumite caracteristici ale subiectului atenţiei noastre, dar operăm schimbări şi asupra acestuia. Este ca o sabie cu două tăişuri: ne putem răni şi pe noi şi pe celălalt printr-o singură mişcare. Ne limităm pe noi înşine în ceea ce trăim, şi îl limităm şi pe celălalt în ceea ce manifestă faţă de noi. Şi dacă înţelegem acest lucru, apare întrebarea: cum alegem să ne folosim puterea?

Putem continua să îi judecăm pe ceilalţi şi să ne plângem de ei, înregistrând cu satisfacţie cum comportamentul lor răspunde aşteptărilor noastre sumbre.

Sau putem alege să ne oferim şi nouă înşine, şi lor, darul libertăţii. Lor, libertatea de a fi ei înşişi şi de a manifesta cele mai frumoase calităţi. Nouă, libertatea de a ne crea propria realitate luminoasă, în care oamenii înfloresc în jurul nostru, pentru că se simt acceptaţi şi iubiţi aşa cum sunt. Nici nu este nevoie de eforturi prea mari, ci doar de o orientare conştientă a atenţiei către ceea ce este bun şi frumos.

Puteţi încerca singuri acest exerciţiu simplu:

- orientaţi-vă atenţia către centrul pieptului. Respiraţi profund de câteva ori, imaginându-vă că respiraţia nu mai trece prin nas, esofag, etc., ci intră şi iese direct prin acel loc din centrul pieptului. Faceţi aceasta timp de 5 minute. Pur si simplu urmăriţi cu atenţie intrarea şi ieşirea aerului şi senzaţiile care apar.

- În continuare, urmăriţi să priviţi lumea, florile, tot ce este în jurul vostru ca şi cum în acel punct aţi avea ochi care ar putea să vadă. Priviţi lumea ca şi cum întreaga voastră atenţie ar ieşi prin centrul pieptului – şi căutaţi să observaţi măcar un lucru demn de admiraţie.

Chiar dacă mintea ar dori poate să intervină cu observaţii critice, ignoraţi-o – este semn că aţi pierdut focalizarea asupra punctului acela din vecinătatea inimii. Reveniţi acolo şi căutaţi să vedeţi calităţile în tot ceea ce vă înconjoară. Încetul cu încetul veţi avea o surpriză plăcută: veţi constata că lumea este de fapt un loc minunat, iar oamenii sunt uluitor de frumoşi…