Privind cu sufletul

„Iată secretul meu. Este foarte simplu: numai cu inima putem vedea aşa cum trebuie. Esenţialul este invizibil pentru ochi.” - Antoine de Saint Exupéry – Micul prinţ

Se spune că demult, era o mănăstire într-un loc foarte frumos. Dar deşi era înconjurată de păduri bogate, la poalele unui munte maiestuos, deşi avea o biserică frumoasă, mănăstirea începuse de ceva vreme să-şi piardă din faimă. Din nu se ştie ce motiv, oamenii au încetat să ceară să mai fie primiţi aici, astfel încât numărul călugărilor s-a tot împuţinat cu timpul, iar cei rămaşi au început să se certe şi să se pizmuiască fără încetare, învinuindu-se de te miri ce. Pacea şi iubirea dispăruse cu totul din mijlocul lor.

Într-o zi, nemaiputând răbda această stare, stareţul mănăstirii se urcă în munte, unde îşi avea sălaşul un pustnic bătrân şi înţelept. Pe poteci sălbăticite şi neumblate, într-o tăcere de început de lume, a ajuns stareţul în cele din urmă la peştera unde se afla bătrânul şi şi-a vărsat tot amarul. Bătrânul l-a ascultat în linişte, fără să rostească nici un cuvânt, iar când stareţul termină, tăcu îndelung. Apoi, privindu-l cu ochii săi pătrunzători îi spuse:

„Îmi spui că fraţii se ceartă şi se pizmuiesc tot timpul? Iar eu îţi spun ceva doar pentru urechile tale: unul dintre voi este însuşi Domnul nostru Isus, întrupat. Gândeşte-te la asta şi vei găsi răspunsul la frământările tale.”

Şi se închise din nou în muţenie.

Stareţul se întoarse, şi mai măcinat de gânduri ca înainte. „Oare cine o fi Domnul nostru Isus ascuns printre noi? Să fie fratele Miron? Că el este foarte umil şi blând din fire. Sau poate fratele Gherasim, că lui îi este dragă rugăciunea şi postul. Sau poate…”

Şi ajungând acasă, unde fu întâmpinat de ajutorul său, nu se putu stăpâni şi-i spuse cuvintele pustnicului. Acum erau doi care se frământau. Iar ajutorul stareţului spuse în mare taină prietenului său de suflet aceste cuvinte uimitoare, iar acesta mai departe, şi uite aşa se întinse zvonul în toată mănăstirea.

Acum călugării se priveau pe furiş şi se întrebau care din ei o fi oare Isus întrupat…Însă ceva se schimbă în purtarea lor unul faţă de celălalt. Nu se mai certau şi nu se mai pizmuiau. Oare cum ar fi fost să se certe cu Domnul Isus? Nu se putea una ca asta. Încetară să se mai ponegrească. Începură să se ajute unul pe celălalt. Să-şi spună vorbe bune. Să fie îngăduitori şi iertători. Să se roage mai mult, mai fierbinte.

Oamenii care trecură pe acolo fură încântaţi de căldura şi pacea care domnea în acea comunitate şi duseră vorba mai departe. Din ce în ce mai multă lume veni să se roage aici, şi încetul cu încetul, reveni prosperitatea. Apărură din nou aspiranţi care cereau să fie primiţi în rândul călugărilor şi faima acestui aşezământ sfânt începu din nou să crească. Şi aşa rămase, căci călugării îşi treceau din generaţie în generaţie cuvintele pustnicului…


„Semnificaţia lucrurilor nu se află în ele însele, ci in atitudinea noastră faţă de ele.” - Antoine de Saint Exupéry – Citadela

Adesea ne plângem de ceilalţi. Refuzul lor de a ne face pe plac sau de a se încadra în tiparele noastre mentale stârneşte în noi reacţii puternice de respingere. Începem să le negăm meritele şi să le scoatem în evidenţă doar defectele – reale sau imaginare. Relaţiile se răcesc şi căldura este înlocuită de judecata necruţătoare, uneori chiar răutăcioasă. Ne oglindim în ceilalţi şi atunci defectele noastre pe care le regăsim în ei ni se par intolerabile. Ei vor proceda la fel şi iată cum, pe nesimţite, distanţa dintre suflete creşte.

Fizica cuantică spune că atunci când privim ceva, obiectul atenţiei noastre este şi el schimbat. Nu numai că ne creăm singuri propria realitate prin modul în care alegem să vedem doar anumite caracteristici ale subiectului atenţiei noastre, dar operăm schimbări şi asupra acestuia. Este ca o sabie cu două tăişuri: ne putem răni şi pe noi şi pe celălalt printr-o singură mişcare. Ne limităm pe noi înşine în ceea ce trăim, şi îl limităm şi pe celălalt în ceea ce manifestă faţă de noi. Şi dacă înţelegem acest lucru, apare întrebarea: cum alegem să ne folosim puterea?

Putem continua să îi judecăm pe ceilalţi şi să ne plângem de ei, înregistrând cu satisfacţie cum comportamentul lor răspunde aşteptărilor noastre sumbre.

Sau putem alege să ne oferim şi nouă înşine, şi lor, darul libertăţii. Lor, libertatea de a fi ei înşişi şi de a manifesta cele mai frumoase calităţi. Nouă, libertatea de a ne crea propria realitate luminoasă, în care oamenii înfloresc în jurul nostru, pentru că se simt acceptaţi şi iubiţi aşa cum sunt. Nici nu este nevoie de eforturi prea mari, ci doar de o orientare conştientă a atenţiei către ceea ce este bun şi frumos.

Puteţi încerca singuri acest exerciţiu simplu:

- orientaţi-vă atenţia către centrul pieptului. Respiraţi profund de câteva ori, imaginându-vă că respiraţia nu mai trece prin nas, esofag, etc., ci intră şi iese direct prin acel loc din centrul pieptului. Faceţi aceasta timp de 5 minute. Pur si simplu urmăriţi cu atenţie intrarea şi ieşirea aerului şi senzaţiile care apar.

- În continuare, urmăriţi să priviţi lumea, florile, tot ce este în jurul vostru ca şi cum în acel punct aţi avea ochi care ar putea să vadă. Priviţi lumea ca şi cum întreaga voastră atenţie ar ieşi prin centrul pieptului – şi căutaţi să observaţi măcar un lucru demn de admiraţie.

Chiar dacă mintea ar dori poate să intervină cu observaţii critice, ignoraţi-o – este semn că aţi pierdut focalizarea asupra punctului acela din vecinătatea inimii. Reveniţi acolo şi căutaţi să vedeţi calităţile în tot ceea ce vă înconjoară. Încetul cu încetul veţi avea o surpriză plăcută: veţi constata că lumea este de fapt un loc minunat, iar oamenii sunt uluitor de frumoşi…