În toate timpurile, în toate colţurile lumii, omul a căutat în diverse feluri fericirea. Pentru unii aceasta s-a tradus în a avea mai mulţi bani, mai multe case sau o poziţie socială importantă, pentru alţii, s-a tradus în avea mai multă cunoaşte
re sau pace interioară. Nici vremurile de acum nu se deosebesc în această privinţă, doar obiectul dorinţelor este mai diversificat: acum oamenii îşi doresc maşină, haine de firmă, aparate electronice sofisticate, concedii de lux, etc.Nimic rău în a-ţi dori o viaţă mai confortabilă sau înconjurată de mai multă frumuseţe. Problema apare atunci când noi ne condiţionăm fericirea de dobândirea acestor lucruri. Când ne închipuim că nu putem fi mulţumiţi, fericiţi şi împliniţi decât dacă şi când le vom avea. Şi ce se întâmplă dacă aceste lucruri nu vor veni niciodată sau nu suficient de repede pe cât ne-am dori? Aceasta va da naştere la tristeţe, frustrare, suferinţă.
Şi în timp ce noi ne rezervăm bucuria şi mulţumirea pentru acel moment din viitor, viaţa trece pe lângă noi desfăşurând o multitudine de lucruri încântătoare, pe care noi nu le mai băgăm în seamă. Deprinşi să le ignorăm, orbiţi fiind de ţelurile noastre mari, lucrurile mici se află totuşi în jurul nostru, ascunzând mici comori de fericire, şi uneori chiar cheia către împlinirea visurilor noastre.
Paiul cu noroc
Se spune că în urmă cu mulţi, mulţi ani, trăia în Japonia un om foarte sărac. Ce nu încercase ca să scape de sărăcie! Dar în zadar, toate îi mergeau anapoda. Într-o zi se hotărî să meargă la templul zeiţei Kannon (- zeiţa compasiunii, care de multe ori răspundea rugăminţilor arătându-se în vis, n.a). Ajuns acolo, începu să se roage cu foc:
- Ajută-mă, milostivă zeiţă, îndură-te de mine! Dăruieşte-mi o fărâmă de noroc!
Se rugă astfel de dimineaţa până seara, iar nopţile şi le petrecea tot acolo, în templu, dar zeiţa nu-i dădu nici un semn de bunăvoinţă, nici nu i se arătă în vis. Flăcăul nu se dădu bătut, ci rămase acolo mai departe, chiar dacă i se terminară merindele şi nu mai avu nici un ban în pungă. Băgând de seamă că stă flămând, călugării de la templu îşi împărţiră mâncarea cu el şi trecură astfel multe zile. Până la urmă, într-o noapte avu visul după care tânjise. Zeiţa Kannon îi apăru şi îi spuse:
- Ai izbutit să mă înduioşezi cu rugăminţile tale şi un grăunte de noroc am şi eu dreptul să îţi dăruiesc. Dacă îl vei irosi prosteşte, va fi numai din vina ta. Ascultă aşadar cu luare aminte: cel dintâi lucru pe care vei pune mâna în zori, la ieşirea din templu, acela va fi norocul tău şi altul nu vei mai căpăta.
Când se trezi, flăcăul simţi că nu mai are puterea să aştepte, că trebuie să înşface neîntârziat norocul cel mult râvnit. Fugi afară din templu, dar de grăbit ce era, se împiedică de pietrele pragului şi căzu cât era de lung, cu faţa şi mâinile în ţărână. Ridicându-se de jos, mare îi fu mirarea văzând că ţine strâns în mână un fir de pai. Amărât, plecă mai departe, dar totuşi se hotărî să nu arunce paiul.
Plecă el spre capitală şi cum era o zi caldă de vară, un bondar uriaş ivit din senin îi tot dădea târcoale. Ca să-şi mai alunge mâhnirea şi urâtul, flăcăul prinse bondarul şi îl legă cu o aţă de paiul lui. Gângania bâzâia şi se rotea de mama focului în jurul paiului, iar flăcăul păşea vesel.
Deodată pe drum se arătă o trăsurică frumoasă, în jurul căreia mergeau câţiva slujitori. În trăsură se afla o femeie cu copilul ei, care se cam plictisise şi privea abătut prin despicătura perdelelor. Văzând bondarul care se zbuciuma legat de pai începu să strige:
- Vreau jucăria!Daţi-mi jucăria aceea!
Unul dintre slujitori se apropie de flăcău şi ceru paiul pentru copil.
- Paiul acesta nu este un pai oarecare, ci mi l-a dăruit însăşi zeiţa Kannon. Dar cum nu se cade să dezamăgesc un copil, luaţi-l.
Femeia care auzise totul, îi mulţumi şi îi dărui trei portocale în schimbul paiului.
Flăcăul porni mai departe, în timp ce căldura se înteţea tot mai tare. Deodată, la marginea drumului vede culcată o tânără femeie în jurul căreia se foiau zăpăcite câteva slugi, văicărindu-se:
- Nenorocire! stăpânei i s-a făcut rău de sete! Moare de sete! Hei, flăcăule, nu ştii un izvor prin preajmă?Izvorul era departe, aşa că flăcăul stoarse portocalele şi le dădu să bea femeii. Aceasta îşi veni în simţire şi drept mulţumire, fiindcă altceva nu avea la ea, îi dărui flăcăului trei suluri de pânză. Acesta le puse la brâu şi plecă mai departe plin de voie bună.
Când să se întunece, văzu venind spre el un samurai călare pe un cal focos, urmat de slujitorul său. Chiar în clipa când samuraiul ajunse în dreptul flăcăului, armăsarul cel falnic se prăbuşi ca lovit de trăsnet. Îndurerat, samuraiul încălecă pe calul slujitorului şi, poruncindu-i acestuia să rămână lângă animalul căzut până când îşi va da sufletul, pieri în zare. Slujitorul cugetă cu voce tare:
- Sărmanul animal, nu a fost în stare să reziste la osteneala unui drum atât de lung... Măcar de-aş găsi pe cineva să-i vând pielea, fie şi pe-o nimica toată.
Flăcăul se apropie şi-i oferi un sul de pânză trainică, iar slujitorul se învoi, dând fuga să-şi ajungă din urmă stăpânul. Flăcăul nu mai putea de bucurie: „Iată că nici nu a trecut ziua şi paiul s-a schimbat într-un armăsar. Nu se poate să nu-şi revină el până la urmă.” Într-adevăr, după o vreme, stropit cu apă, armăsarul zvâcni şi deschise ochii. Flăcăul îl puse binişor pe picioare şi trăgându-l în pădure, îl legă de un copac, apoi se duse în satul din apropiere unde cumpără în schimbul celorlalte suluri de pânză ovăz, fân şi o şa ieftină. Timp de trei zile îngriji armăsarul până ce acesta se înzdrăveni de ajuns, apoi încălecă şi plecă în galop la adăpostul umbrelor nopţii.
Dimineaţa ajunse la marginea oraşului. În ograda unei case văzu forfotă mare, oameni care legau boccele, cărau lucruri de colo colo. Flăcăul înţelese că stăpânul casei şi familia lui se pregăteau pentru un drum lung, aşa că opri calul la poartă.
- Ascultă, om bun, nu ai avea nevoie de un căluţ ca acesta?
Gospodarul ieşi în prag:
- O, ce frumuseţe de cal! Bucuros l-aş lua, dar mi-s banii număraţi. Dacă te învoieşti însă, îţi dau în schimb ogorul meu de orez. Iar pe deasupra, poţi să locuieşti în casa mea până mă voi întoarce eu de la drum, fiindcă tot rămâne pustie. Iar de-o fi cumva să mă prăpădesc pe drum, stăpâneşte-o sănătos pentru totdeauna.
Târgul se încheie repede. În aceeaşi zi stăpânul porni cu toţi ai săi spre ţinuturile îndepărtate de la Soare Răsare. Trecu un an, trecu al doilea, trecu al treilea... Omul nu se mai întoarse din călătorie. Şi casa şi ogorul rămaseră în stăpânirea flăcăului. De-atunci el duse un trai îmbelşugat muncind pământul cu sârguinţă şi pricepere. Iar mai târziu, când îmbătrânise, le spunea adesea nepoţilor săi:
- Celui încrezător şi tare îi ajunge şi un pai ca să dobândească fericirea...
